vineri, 10 martie 2017
Moana
Animatorii Disney au avut un an bun, cu titluri precum „Finding Dory”, „Zootopia”/”Zootropolis”, sau „The Jungle Book”. Și iată că înainte de încheierea lui 2016, studio-ul ne mai oferă un ultim mare răsfăț – de data aceasta un film gândit drept viitoare componentă a francizei Disney Princess: „Moana”. În limba română și în restul Europei, îl veți găsi măcelărit cu titlul „Vaiana”.
Poveste
Acțiunea este una simplă: încă din primele minute de film aflăm că semizeul Maui a încercat cu mii de ani în urmă să fure ceva de la Te Fiti, o zeiță a Naturii – un fel de Gaia a legendelor polineziene. Mai exact, el a furat „inima” ei; prezentată în film sub forma unei scoici magice și utilizată anterior de Te Fiti pentru a crea viața. Distrugând prin faptele sale echilibrul Naturii, Maui a declanșat un blestem asupra tuturor insulelor din Ocean: un întuneric absolut are să înghită treptat fiecare insulă, ca un cancer care distruge vegetația și alungă sau omoară peștii din jurul uscatului. Implicit, oamenii mor și ei odată cu această „curățare de viață” a habitatelor lor. Pornind de la această legendă și lăsându-se inspirată de propria atracție pentru Ocean, Moana – fiica șefului de trib de pe insula Montunui – pornește în căutarea lui Maui, sperând să-l poată obliga pe semizeu să returneze ceea ce a furat cândva.
Expozițiunea filmului este lungă dar lasă o impresie puternică și plăcută. Vedem mai multe aspecte ale vieții pe insulă și o urmărim pe micuța Moana maturizându-se sub semnul acestei atracții permanente pentru Ocean. Ca personaj, Moana are un caracter adolescentin (încăpățânată, visătoare) însă spre deosebire de Ariel sau Merida, ea nu sare cu adevărat în acțiune decât atunci când dorința de a face un bine este mai puternică decât cea de a-și satisface propriile curiozități. Moana are scene când aduce spectatorului aminte de alte femei Disney – Pocahontas și Mulan – dar dincolo de obsesia apei e dificil să pui degetul pe vreo trăsătură care să-i fie tipică numai ei. Cu alte cuvinte, e greu să-i găsești defecte Moanei: ea nu este un personaj complex, însă este umanizată de scenele introductive, când o vedem interacționând cu familia sa și încercând să ia o decizie referitoare la plecarea pe mare.
Din păcate, lucrurile nu rămân la fel de bine legate și în partea a doua a poveștii: desfășurarea acțiunii este un „quest” stereotipic: drumul personajelor din punctul „A” în punctul „B” este piperat ocazional cu „pățanii” care nu prea au rost sau consecințe în vederea de ansamblu a poveștii. Interacțiunile dintre Moana și Maui nu sunt întodeauna interesante iar „aventurile” în care se trezesc implicați par „injectate” în poveste, doar pentru a-i obliga pe cei doi să se împrietenească până la finalul filmului.
Cu toate acestea, în ciuda problemelor de ritm, „Moana” este totuși un film cu suflet. O scenă de introspecție a personajului principal readuce acțiunea pe drumul cel bun înainte de punctul culminant și de încheierea poveștii. Această scenă nu este doar serioasă și emoționantă, dar și impresionantă vizual. Finalul este unul satisfăcător, asigurând un fel de „twist” unui film care nu părea să promită asemenea surprize. Din punct de vedere al mesajelor transmise, „Moana” este un pic moralizator ecologic (alegoria semizeului care distruge Natura furându-i sursa vieții este de o subtilitate fantastică!) și acordă spectatorului un sfat previzibil: să „se găsească pe sine”. Nici unul din aceste puncte nu este negativ, însă cei care critică „FernGully” și „Avatar” pentru „morala ecologică” ar trebui probabil să se ferească și de „Moana”. La fel și cei care merg la un film Disney așteptându-se la experiențe de o profunzime aproape spirituală.
Animație / Efecte
De departe cel mai puternic atuu al acestui film este cel vizual. Elementul apei este unul foarte dificil de reprezentat; mai dificil de animat; iar până la „Moana” încercările de apă 3D au lăsat mereu loc de „un pic mai bine”. „Moana” este o poveste despre apă, despre ocean – iar din acest punct de vedere nu dezamăgește nici măcar o secundă, utilizând dinamica și efectele de lumină/culoare ale elementului în moduri uimitoare. În ceea ce privește tehnologia, nu cred că i se poate reproșa ceva acestui film. Ocazional aduce aminte de picturile lui Ivan Aivazovski: un studiu aproape obsesiv al pătrunderii și propagării luminii prin apă, al transparențelor și al mișcării realiste a lichidului. Întregul film se sprijină pe puterea efectelor sale, pe utilizarea inteligentă a luminii și a culorii. Iar includerea oceanului ca „personaj” este o alegere foarte bună, dând animatorilor ocazia de a forța și mai mult limitele propriei tehnologii și a propriilor cunoștințe artistice.
Mult mai puțin „revoluționar” (mai ales după „Tangled” și „Brave”) dar totuși impresionant este și felul în care e animat părul Moanei. Am mai văzut păr creț reușit odată cu apariția Meridei acum câțiva ani, însă al Moanei este constant ud, supus umezelii (și ARATĂ a păr „umed”, sărat de apa oceanului), și per total pare mult mai realist. Ea nu are un cap de cârlionți agresivi, ci o masă de păr cu aspect natural.
Muzică
Din păcate, deși „Moana” este un musical, nu pot judeca prezența muzicii în film decât ascultând pe Internet piesele originale și încercând să-mi imaginez cum s-ar fi putut potrivi în contextul văzut. Pot mulțumi dublajului românesc pentru acest exercițiu de imaginație; iar celor care vor să se aventureze în aceeași misiune le pot recomanda iTunes sau Amazon.co.uk, în funcție de preferințele proprii.
Ascultând însă CD-ul cu coloana sonoră a filmului, observ din nou cum piesa parțial postată de Disney pe YouTube în timpul campaniei de promovare („You’re Welcome”) nu trădează corect nici stilul folosit în restul filmului, și nici calitatea muzicii. Din fericire, coloana sonoră este în general superioară acelei piese iar influențele tradiționale se regăsesc în multe momente diferite. „How Far I’ll Go” nu este nici ea „noul Let It Go”, așa cum am citit pe anumite site-uri, dar reușește să-ți rămână blocată în cap. Per total, muzica de fundal și piesele „de trib” sunt cele care salvează cu adevărat această coloană sonoră, dar pentru formarea unei opinii cu adevărat complete și corecte va trebui revăzut filmul în limba, cu vocile, și cu versurile pentru care a fost gândit.
vineri, 18 noiembrie 2016
Captain America: Civil War
Înainte să încep, să clarificăm un lucru: nu îmi place Căpitanul America ca supererou (nici în filme, nici în benzile desenate) și, cu toate că Soldatul Iernii a fost unul dintre cele mai bune filme din MCU (Marvel Cinematic Universe), am simțit lipsa lui Iron Man. Ei bine, Captain America: Război îi va dezamăgi pe cei care au venit la cinematografe pentru Căpitan, deoarece acest film este în egală măsură și despre Iron Man, cât și despre toate celelalte personaje din echipa Avengers.
Povestea este una foarte bine structurată, iar aici s-a văzut experiența de opt ani a celor de la studiourilor Marvel. Războiul Civil îi pune în față pe cei doi lideri ai Răzbunătorilor, moment pentru care fanii sunt pregătiți încă din primul film Avengers. Relația dintre Tony Stark și Steve Rogers a fost una tensionată încă de la început, din simplul fapt că valorile și personalitățile celor două personaje de bază se bat cap în cap.
Dinamica este similară cu cea dintre Batman și Superman, dar Captain America: Război Civil are avantajul unor personaje deja conturate prin propriile lor filme, dar și cel al unei relații existente înainte de acțiunea din acest film. Conflictul principal în acest film este dat de faptul că Iron Man crede că (în urma evenimentelor din Avengers: Age of Ultron și a unui eveniment de la începutul acestui film) este cazul ca Răzbunătorii se supună controlului guvernelor și să nu mai fie un organism independent care nu răspunde nimănui. Rogers nu este de acord, deoarece este de părere că va ajunge să servească interesele unei părți și nu binele comun.
Conflictele dintre cei doi lideri creează unde în toată echipa Avengers, iar supereroii se împart în facțiuni. Războinicul Iernii, Bucky Barnes (jucat de românul Sebastian Stan), este încă un factor care contribuie la tensiunea dintre eroi, dar Răzbunătorii au de-a face și cu un inamic care stă ascuns în umbre.
Marii absenți sunt Thor și Hulk, care probabil ar fi transformat bătălia dintre cele două facțiuni de supereroi în una care ar fi pus în pericol întreaga planetă. Și, dacă tot am pomenit despre bătălii, trebuie să știți că filmul este presărat cu numeroase scene de acțiune, iar cea mai impresionantă din punct de vedere vizual se dă între toți supereroii. Iron Man este susținut de War Machine, Black Widdow, Vision, Black Panther și Spider-Man, iar Căpitanul America îl are alături pe Soldatul Iernii, Hawkeye, Scarlett Witch, Falcon și Ant-Man. Raportul de forțe este aproape 1:1, iar efectele speciale își spun cuvântul, mai ales combinate cu acțiunea filmată cu o cameră specială IMAX.
Bătălia principală este de proporții epice, dar nu pot să zic că m-a ținut pe marginea scaunului. Problema a fost în stilul caracteristic al Marvel Studios, iar după fiecare pumn a urmat câte o glumiță, lucru care a diminuat dramatismul atât de necesar în anumite momente.
De fapt, asta a fost singura mea problemă cu tot filmul. A fost prea distractiv. Știu cum sună, dar dacă alții s-au plâns că Batman v Superman nu a avut suficient umor, eu pot să mă plâng că Captain America: Război Civil a avut prea multe glume. Trei dintre personaje – Iron Man, Spider-Man, Ant-Man – sunt cunoscute pentru replicile amuzante, iar toate trei la un loc au tăiat din seriozitatea unor subiecte abordate.
Pelicula a încercat să-i umanizeze pe supereroii măcințai de vină, frustrați de faptul că sunt nevoiți să se lupte între ei. A încercat să-i arate că regretă prietenia distrusă, dar ca spectator nu poți simți tristețea lor sau să crezi că este veridică când după fiecare scenă mai ”întunecată” urmează o glumiță care să detensioneze publicul.
Noroc că scena de final nu a încercat să facă același lucru și, contrar tradiției filmelor din MCU, totul nu s-a terminat cu bine. Din contră, chiar avem parte de mai multă ”substanță” în ultimele 20 de minute ale filmului decât în tot restul peliculei.
Din punct de vedere vizual, m-au deranjat cadrele tăiate prea rapid când a fost vorba despre unele scene de luptă, dar am avut parte și de coregrafii spectaculoase care, în final, au fost suficient de bune încât să pot ierta micile extravaganțe de montaj care m-au amețit.
Per total, filmul este cel mai bun pe care l-am văzut dintre toate produse de studiourile Marvel. Este mai bine construit decât Batman v Superman din punct de vedere al relațiilor dintre personaje, dar aș fi vrut mai multe momente tensionate în film. Totuși, este un film care își merită cu vârf și îndesat banii de bilet și nu prea există șanse să plecați din sală dezamăgiți.
miercuri, 4 mai 2016
marți, 3 mai 2016
Zeii egiptului
DE CARLA MONA GÎLCĂ 25 FEBRUARIE 2016
Însă Set e un zeu care, dacă e nemulțumit și i se pare că sorții îi sunt potrivnici, se răzvrătește și dă orice ordine peste cap. De aceea, Horus (Nikolaj Coster-Waldau), moștenitorul legitim al tronului Egiptului, e nevoit să fugă în exil, unde să-și plângă ochii și părinții. Și de milă, desigur. Pentru că în lupta cu unchiul său, deși amândoi ajung să se folosească de armurile extrem, dar extrem de cool și cu puternice nuanțe mitologice (șacal/șoim), experiența învinge, iar Set devine rege.
Horus cu armura lui de șoim
Noroc cu bieții muritori care nu-și pierd speranța că Horus va reveni și va salva Egiptul, altfel se ducea de râpă tot.
Deși cei doi zei sunt capul de afiș, Bek (Brenton Thwaites), un hoț extrem de agil și neglijent de curajos, este personajul cel mai bine conturat și e cel cu care am ajuns să empatizez cel mai mult. Din iubire pentru Zaya (Courtney Eton), el e dispus să-și riște viața și chiar viața de Apoi, ba chiar capătă încredere în zei. Pornit în aventura vieții sale alături de zeul menit să salveze lumea, Bek oferă cele mai amuzante momente și reprezintă cu mândrie umanitatea în lupta inegală cu zeii. Misiunea sa și a lui Horus? Să-l distrugă pe Set și să-l repună pe regele de drept pe tron.
Frumoasa Zaya, pentru care Bek și-ar da și viața
Ce-i drept, un plus mare al filmului e reprezentat de efectele speciale, armonios combinate cu o coloană sonoră care-ți dă fiori și te duce cu gândul la epopei. Marco Beltrami a făcut soundtrack-ul și pentru World War Z și I, Legend, deci așteaptă-te la ritmuri care să îți gâdile toate simțurile.
Revenind la efecte, e și normal să ia ochii având în vedere că povestea abundă în elemente mitologice și bogății (vezi auriu peste tot). Armurile, monștrii cu care se luptă Horus, vizita la bunicul Ra, piramidele, țărmul unde nu le este permis celor vii să pătrundă, toate îți încântă ochii, mai ales dacă optezi pentru varianta IMAX 3D a producției.
Efecte care te dau pe spate
Dar poveștii îi lipsesc parcă o profunzime și un dramatism care să te facă într-adevăr să treci prin toate stările posibile la film. Forma este superbă, acțiune cât cuprinde, glume și un erou (Bek) extrem de simpatic, dar conținutul mai mergea șlefuit.Deși cu un potențial extraordinar de a fi un răufăcător memorabil, Butler reușește doar să fie puțin înspăimântător. Nu te face nici să-l urăști, nici să-l iubești, cum reușesc unele personaje negative. E decent pentru că îl prind rolurile de mare conducător de armate, dar atât. Se putea nițică mai multă pasiune.
Set și armata lui invincibilă
Bek, în schimb, înclină balanța spre „film de văzut” pentru că e charismatic, e curajos dar e și romantic, e drept și e isteț, are tot ce-i trebuie pentru a cuceri fanii. Fără el, acțiunea ar fi fost mult mai săracă - am apreciat câtă importanță i s-a acordat unui muritor de rând în această luptă crâncenă. El și Zaya chiar eclipsează cuplul (sau să spun triunghiul) divin.
Mai sunt și alte personaje care nu-s la fel de importante, dar fiecare contribuie la deznodământ în felul său. L-am apreciat și pe Zeul Înțelepciunii, are niște replici care chiar te fac să râzi.
Bek cutezătorul
Când se confruntă „Leonidas” cu „Jaime”, șansele sunt destul de echilibrate. Glumesc, desigur, deși eu aș miza oricând pe „Jaime”. Dacă Butler nu prea a ieșit din tipare, Coster-Waldau parcă mi s-a părut mai dedicat rolului. Deși amândoi au arătat ca niște zei (că de-aia au muncit atât la sală), Bek a reușit să fure lumina reflectoarelor. Accidental sau intenționat, tot omul e mai tare!
Elodie Yung a avut și ea o prestație frumoasă (propriu și figurat), Zeița Iubirii chiar are un cuvânt de spus în toată povestea.
Horus în forma sa umană
Ro Image îți aduce Zeii Egiptului în cinematografele din România începând cu 26 februarie. Dacă te-am intrigat măcar puțin, dă o fugă la cinema să vezi cu ochiul (pun intended) tău. Acum e momentul să-ți alegi o tabără, pentru că pe tron nu poate sta decât un zeu, iar echilibrul lumii depinde de asta!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)